Numele Algeria este derivat de la numele oraşului Alger care însuşi este din limba arabă al-jazā’ir, care tradus înseamnă insulele, se referă la cele patru insule de pe coastă care au devenit parte a continentului în 1525.

Populaţia nativă berberă din Algeria a trăit sub ocupaţie străină mulţi din ultimii trei mii de ani. Fenicienii (1000 î.Hr.) şi Imperiul Roman (200 î.Hr.) au fost cei mai importanţi dintre aceştia până la sosirea arabilor în secolul al VIII-lea. Un fapt mai puţin cunoscut este că dinastia berberă Fatimid originară din Algeria a cucerit Egiptul dar a abandonat curând după Africa de Nord.

Algeria a fost integrată Imperiului Otoman de Khair ad-Din şi fratele său Aruj care a făcut din coastele ţării o bază pentru corsari; aceştia au intrat în Alger în anii 1600, după ce centrul lor de activitate s-a mutat la Tripoli, în Libia. În timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Barbar cu Statele Unite ale Americii aceşti piraţi au atacat vasele din Marea Mediterană. Sub pretextul unui dispreţ asupra consulului lor, francezii au invadat ţara în 1830; oricum, rezistenţa intensă din partea unor aşa de mari personalităţi precum emirul Abd el-Kader a reuşit să împiedice cucerirea rapidă, tehnic finalizată doar în anii 1900 când ultimul Tuareg a fost cucerit.

Între timp, francezii au făcut Algeria parte integrantă din Franţa, statut care s-a sfâşit doar la căderea celei de-a patra republici. Sute de mii de cuceritori din Franţa, Italia, Spania şi Malta s-au mutat peste Mediterană pentru a pune bazele fermelor algeriene de pe coastă şi au ocupat cele mai bogate părţi ale oraşelor algeriene, beneficiind de confiscarea ţinuturilor comunale realizată de guvernarea franceză. Persoanele cu descendenţi europeni (aşa numiţii pieds-noirs) cât şi evreii algerieni nativi au fost cetăţeni francezi de la sfârşitul secolului al XIX-lea; în constrast cu aceasta, marea majoritate de musulmani algerieni au rămas în afara legilor franceze şi nu au posedat nici cetăţenia şi nici dreptul de a vota; deşi au putut cere cetăţenia totală începând cu 1865, doar puţini au ales această mişcare.

În 1954, Frontul Naţional de Eliberare (FLN) a lansat Războiul Algerian de Independenţă, un război de gherilă; după aproape un deceniu de lupte urbane şi rurale, au reuşit să-i învingă pe francezi în 1962. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum şi 91.000 harkis (Musulmani algerieni pro-Franţa care serveau în armata franceză), împreună formând aproape 10% din populaţie în 1962, au părăsit Algeria pentru a se stabili în Franţa, în doar câteva luni, la mijlocul acelui an.

Primul preşedinte algerian, conducătorul FLN Ahmed Ben Bella, a fost înlocuit de fostul său aliat, ministrul apărării Houari Boumédiènne în 1965. Ţara s-a bucurat apoi de 25 de ani de stabilitate relativă sub socialismul unipartid al lui Boumédiènne şi a succesorilor acestuia.
În 1990, Algeria a avut parte de un violent război civil după ce armata a încercat să nu permită unui partid politic islamist, Frontul Salvării Islamice să preia puterea ca urmare a primelor alegeri multi-partid din ţară. Mai mult de o sută de mii de persoane au fost ucise, majoritatea în masacre ale civililor provocate de grupuri de gherilă sau Grupul Islamic Înarmat.

sursa: amosnews.ro